Articolul a fost publicat în ziarul electronic ”The Guardian”, în 30 Martie 2017, de Jason Burke, în contextul în care numărul de atacuri teroriste de tip ”lupul singuratic” a crescut inexplicabil în ultimele decenii, iar denumirea de terorism de tip ”lupul singuratic” este incompletă, nefiind corespunzătoare fenomenului în sine.

În cadrul articolului, este sumarizată problematica definirii terorismului de tip lupul-singuratic, abordată dintr-o perspectivă relativ istorică, pe baza autorilor acestor tipuri de atacuri și a actelor teroriste care au avut loc de-a lungul timpului. Autorul susține că ideea de terorism de tip lupul singuratic este ineficientă, iar acest termen este abordat greșit, fiind folosit chiar și de grupările teroriste pentru a își motiva proprii activiști. Mai mult, conform textului nu există individ care să acționeze solitar în situația de îndeplinire a unui atac terorist. Astfel, prin intermediul editorialului, este analizat conceptul de terorism de tip lupul singuratic, dublat de o serie de atacuri de acest tip, prin prisma cărora Jason Burke, încearcă să înlăture ideea de atac solitar, lipsit de influența/ajutorul altor indivizi sau grupări teroriste.

Articolul se adresează atât publicului larg, cât și persoanelor care reprezintă un interes mai ridicat în ceea ce înseamnă terorismul solitar. Se poate afirma faptul că scopul articolului este acela de a evidenția că ideea de ”lup singuratic” nu este tocmai corectă, ci mai degrabă prezintă un efect negativ asupra populației.

În altă ordine de idei, în cadrul textului ca principale cauze care determină producerea evenimentelor de terorism solitar se află motivațiile ideologice, Însă, pe parcursul textului, se poate observa că în urma atacurilor din 9 Septembrie, atacurile de tip lupul singuratic au devenit doar forme de distragere de la amenințările reale. Astfel, este evidențiată o schimbare de percepție asupra teroriștilor ”nou apăruți”, și anume faptul că aceștia sunt recrutați, motivați și antrenați pentru a deveni marionetele grupărilor teroriste. Această asumpție este susținută atât în cazul lui McVeigh, despre care s-a auzit mai târziu că a fost inplicat mai mulți ani la rând în cadrul unor grupuri ”paramilitare”; cât și în cazul lui Breivik, despre care s-a afirmat ulterior că avea contact regulat cu membri din organizația English Defence League; alături de mulți alți astfel de autori teroriști cuprinși în articol. Așadar, cînținutul articolului marchează faptul că deși sunt identificați ca teroriști de tip lupul singuratic, acești indivizi nu acționează solitar, iar motivele care stau la baza acțiunilor acestora, deși personale, sunt alimentate de idei, motivații din partea unor grupări teroriste.

În ceea ce privește efectele pe care le au evenimentele produse de teroriști, în afara deceselor și a victimelor, sunt colosale. Conform articolului, prin intermediul atacurilor sunt vizate atât crearea unui dezechilibru în cadrul statului, cât și creșterea sentimentului de insecuritate al cetățenilor. Mai mult, autorul articolului susține că prin termenul de terorism de tip lupul singuratic, inspiră teroriștilor un statut special (de exemplu, Breivik se felicita în manifestul său) , un motiv în plus ca atacatorii să acționeze. În schimb, în cadrul societății, acest termen inspiră frica, teama, neîncrederea și insecuritatea.

Jason Burke își finalizează articolul afirmând faptul că termenul de terorism de tip lupul singuratic oferă ceea ce se dorește a crede – responsabilitatea unui terorist solitar este a lui însuși, iar acțiunile acestuia nu au putut fi anticipate.

Articolul integral îl puteți accesa de aici.